Am citit o carte în urmă cu ceva vreme. Scrisă de Augusten Burroughs, se numește “Alergând ca apucații”. Un pom de Crăciun împodobit tot timpul anului, toate personajele cu pitici în cap, un pedofil, multe pastile Vallium, electroșocuri. Autorul se amuză pe seama religiei, a publicității și a setei de celebritate. Dar în final, cartea este de fapt un exemplu de definire a libertății ca o îngrădire.

Iată și un citat care mi-a rămas în cap:

Ceea ce avem cu prisosință este libertate. Nimeni nu ne spune când să mergem la culcare. Nimeni nu ne spune când să ne facem temele. Nimeni nu ne spune că nu putem bea o duzină de sticle de bere pentru ca apoi să vomităm în mașina de spălat vase. Totuși, de ce ne simțim prizonieri?

Sigur nu este o carte pentru Verginel Gireadă, care ar putea face fractură la cerebel dacă ar încerca să citească două pagini. S-ar răni grav și iremediabil, chiar mai grav decât e acum. De aceea îl sfătuiesc să evite aceasta carte și eventual să evite librăriile, adevărate patinoare pentru sâmburele de minte pe care îl are.

In schimb oameni ca el, ca mai toți cei din politică, ne servesc o libertate îngrădită. Noi, proștii, alergăm ca disperații urlând și țipând în gura mare. „Ăla fură, își intocmește acte cu cumătrul pe casă, ca să nu mai aibe nimic pe numele lui„. „Nu-l votați pe ăla că a fost condamnat penal pentru fals și uz de fals„. „Aia și-a făcut casă cu aceeași firmă care a lucrat degeaba pentru toți corupții orașului„. „Ăla a dus femei în Turcia și Germania la produs„. „Ăla are dosare penale cu țepe date la stat și lucrări dobândite pe licitații șmenuite„. Și ne luăm cu mâinile de cap și țipăm în gura mare toate acestea pentru a ne face auziți. Pentru a căpăta o libertate autentică pentru că noi nu vrem să trăim în „libertatea lor”. „Democrația lor” nu e egală cu „democrația mea”.

Ei își doresc o libertate bazată pe imunitate. Imunitate care scriptic e doar pentru declarații politice, dar în libertatea lor e imunitate față de lege. Asta pentru că procurorii anchetează doar mărunțișuri și chestii de doi bani, preferând în schimb să-și pună poze pe rețele de socializare cum se dau cu tiroliana, pentru că alți procurori își declină competența când e vorba de un granger,  preferând să-și bage pe net poze de la Figlmuller din Viena și să povestească pe Facebook cât de mare era șnițelul. Cei de la DNA nici nu se mai obsesc să dea răspunsuri la întrebările clare ale presei pentru că la ei nu există  Legea accesului la Informații Publice și nici Constituție. Deci și ei, justițiarii,  și-au făcut libertatea lor. Își iau libertatea să aleagă ce să facă, pe cine să pedepsească și pe cine să lase în pace. Nu mai spun de polițiști și legăturile  lor de cumătrie și de prietenie cu toți infractorii, cu toți evazioniștii. Polițiști care au răspunsuri pregătite , de genul:  „să vedem, dar va mai dura că acum am altceva de făcut”, asta în timp ce tu îi pui la dispoziție filme cu hoții când fură sau dovezi clare de mărturie mincinoasă. La granguri mari nu se bagă. Tot pe baba care are gardul mai lung cu un sfert de metru o anchetează chemând-o săptămânal la secție. Au deci și polițiștii lumea  lor, cu democrația lor și cu regulile lor. Și ei, ca și noi, aleargă ca disperații. Aleargă să păstreze echilibrul libertății lor,  să o ducă cât mai mult, cât mai comfortabil, fără bătăi de cap.

Realitatea este deci ciudată. Toti alergăm ca disperații. Pentru libertate. Dar, pentru libertăți diferite. Libertatea lui, a sistemului,  începe cu ziua de 11 decembrie. A noastră, la cât de disperați suntem, nu va începe niciodată.

 

Reclame